În secolul al XVII-lea î.e.n., Egiptul a fost invadat de hicsoși, păstori semiți din nord-vestul Mesopotamiei, numele poporului lor însemnând, în traducerea istoricului evreu Flavius Josephus, „regii păstori”. Hicsoșii și-au stabilit capitala la Zarw, pe care au redenumit-o Avaris, aflată la granițele estice ale Egiptului. După cum scria același Josephus în Contra Apionen, hicsosul Salitis a devenit faraon la Memphis, după el urmând Bnon, Apahmen, Apophis, Iannas și Assis. După ce au condus nordul Egiptului timp de aproape un secol, în jurul anului 1550 î.e.n. hicsoșii au fost izgoniți de către o alianță a prinților egipteni din Theba. Josephus afirma că Thoumosis i-a asediat cu o armată de 480.000 de soldați și i-a obligat să părăsească Egiptul. Astfel, 40.000 de familii de hicsoși au traversat deșertul Sinai și s-au stabilit în Iudeea, unde au construit orașul Ierusalim. Referindu-se tot la hicsoși, filosoful, istoricul și romancierul Hecateu din Abdera scria prin secolul al IV-lea î.e.n. în Istoria Egiptului că egiptenii i-au gonit pe străini din țara lor, majoritatea acestora emigrând în Iudeea, unde au întemeiat multe orașe (cel mai important fiind Hierosolyma), s-au împărțit în 12 triburi și și-au instituit legi și o religie proprie. O altă parte dintre aceștia, condusă de căpetenii eminente ca Danaos și Cadmos, au ajuns în Grecia. Hicsoșii izgoniți din Egipt în Canaan, unde au construit Ierusalimul, sunt cei pe care îi numim astăzi israeliți.
![greece]()
Deosebit de interesantă este relatarea lui Hecateu. Istoricii consideră că grecii au venit din Asia, însă nu se știe nici când, nici în ce împrejurări. Hecateu spune că o parte dintre hicsoși s-a stabilit în Grecia, devenind poporul elen sau grec, cealaltă parte, plecată în Iudeea, devenind poporul israelit. Iar afirmație dovedește faptul că grecii și israeliții sunt același popor. Trebuie să recunoaștem că grecii au trăsături faciale semite evidente. Nasul cârn și mare, alături de culoarea ceva mai închisă a pielii, sunt trăsături fizice comune atât ale semiților din Orientul Mijlociu, cât și ale grecilor. Să nu uităm de spiritul comerciant mult dezvoltat, specific atât evreilor, cât și grecilor. O dovadă a originii lor semite se întâlnește până și în numele pe care și-l atribuie, acela de „eleni”. Grecii se consideră urmașii direcți ai lui Ellin, fiul lui Deukalion și Pirra, supraviețuitorii Potopului. Acest nume conține particula nord-vest semitică „el”, care înseamnă „zeu”, fiind probabil un derivat al lui Elyon, zeul suprem în panteonul canaanienilor. Poate cea mai clară dovadă că este vorba despre același popor se găsește în alfabet. Cel ebraic și cel grec sunt aproape identice, așa cum se poate observa din tabelul de mai jos:
![Alfabet]()
Ajunși în Europa, grecii și-au adus cu ei propria limbă, tradițiile și religia, însă au dorit să-și creeze o identitate proprie, încercând să se rupă de originea lor semită. Au modificat denumirile literelor din alfabetul lor, păstrând totuși esența. Ba chiar au adăugat încă două litere, Ypsilon și Omega, fiind probabil influențați de tracii pe care i-au întâlnit în Europa. Prin oameni ca poetul Hesiod și-au creat o religie nouă, pornind de la cea de bază, a strămoșilor lor din Orientul Apropiat.
Nu au putut inventa una de la zero, ci au transformat-o pe cea veche. Din cei șapte mari zei sumerieni, grecii au creat mai multe divinități, la fel ca restul popoarelor antice. Romanii nu s-au obosit să inventeze o religie nouă, ci au preluat-o aproape în totalitate pe cea a grecilor, pe care au amestecat-o pe alocuri cu cea a etruscilor, schimbând doar câteva mici detalii.
![Ouranos]()
Pe zeul Cerului, grecii l-au numit Ouranos („Cerul”), iar romanii Caelus sau Coelos. Era fiul și soțul zeiței Geea („Pământul”), cu care a avut 18 copii (12 titani, 3 ciclopi şi 3 hecatonchiri). Deoarece avea darul profeţiei, Ouranos ştia că unul dintre copiii săi îl va detrona. Aşa că i-a închis pe toţi în Tartar, închisoarea din adâncul Pământului. Unul dintre titani, Kronos, ajutat de mama sa, l-a castrat cu o seceră. Rănit, Ouranos şi-a luat zborul, lăsându-l pe Kronos conducător al Pământului. Niciun cult al lui Ouranos nu a supravieţuit până în epoca clasică. La fel ca An al sumerienilor, Ouranos era zeul Cerului iar consoarta sa, zeiţa Pământului. A fost castrat de fiul său şi izgonit în cer, asemenea lui Anu la hitiţi. Numele său latinizat, Uranus, este de origine sumeriană. Dacă îndepărtăm terminaţia „us” / „os”, specifică limbilor greacă şi latină, ne rămâne numele Uran (aşa cum îl numea şi Nicolae Densuşianu în Dacia Preistorică), format din cuvintele sumeriene „ur” şi „an”. Primul cuvânt, ca substantiv propriu reprezintă oraşul sumerian Ur, iar ca substantiv comun se poate traduce prin „suflet”. Cel de-al doilea este fie numele zeului sumerian An, fie substantivul comun „cer”. Indiferent că traducem numele Uranus ca „An din Ur” sau ca „sufletul ceresc”, cert este că reprezintă aceeaşi entitate numită An de sumerieni sau Anu de către popoarele semite din Mesopotamia. Hinduşii consideră că spiritul suprem universal se numeşte Brahman, o combinare a numelor lui Brahma şi a lui An, similar cu „sufletul ceresc” Ouranos al grecilor. Cultul său nu era foarte răspândit în Grecia, la fel ca acela al lui Anu în Asiria și Babilon sau a lui Brahma în India, unde foarte puține temple i-au fost dedicate.
![Gaia]()
Consoarta lui Ouranos se numea Gaia, Ge sau Geea (Terra sau Tellus pentru romani), fiind personificarea Pământului. Etrușcii, a căror cultură domina Italia în secolul al șaptea î.e.n. și care au fost asimilați de Republica Romană trei secole mai târziu, o numeau Cel. Numele ei grecesc provine din sumerianul „gi” sau „ki” („pământ”), la fel ca al lui Geb, zeul Pământului în Egipt. În religia sumeriană, Ki sau Ninhursag era soția lui An și considerată mama zeilor, la fel ca Geea a grecilor, idee preluată și de egipteni, unde zeul Pământului, Geb, era căsătorit cu zeița Cerului, Nut. În Geea o recunoaștem și pe Devi, zeița-mamă a Pământului pentru locuitorii Văii Indusului.
Ouranos și Geea au avut mai mulți copii, cei mai importanți fiind cei 12 titani. Aceștia s-au răzvrătit împotriva tatălui lor și au fost aruncați în Tartar, lumea subterană. Numele lor este de origine mesopotamiană, „an” însemnând în sumeriană „Cer” iar „tit” în akkadiană „țărână” sau „lut”, provenind din sumerianul „tiit”, care în traducerea scriitorului Zecharia Sitchin înseamnă „ceea ce este cu viață”. Prin urmare, cuvântul „titan” poate semnifica „viața Cerului” / „cei cărora le-a dat Cerul viață” sau „țărâna Cerului”, titanii fiind divinitățile Anunna / Anunnaki ale mesopotamienilor, „copiii Cerului și ai Pământului”. Însă, prin răzvrătirea împotriva tatălui lor și exilarea în lumea subpământeană, au devenit „zeii decăzuți” Igigi ai sumerienilor.
![Kronos]()
Dacă în Mesopotamia conducătorul acestor divinități răzvrătite era Enki, fiul cel mare al împăratului ceresc, grecii l-au transformat în fiul cel mai mic, în încercarea de a se separa de religia originală, numindu-l Kronos (Saturn pentru romani și Satre sau Satres pentru etrușci). Ajutat de mama sa, Kronos a reușit să evadeze din Tartar, închisoarea subterană, și să-și atace tatăl, pe care l-a castrat, forțându-l să-și ia zborul. Apoi și-a eliberat frații și împreună au condus lumea. Acest episod este identic cu cel al hitiților, unde Kumarbi l-a castrat pe Anu, și foarte asemănător cu cel al egiptenilor, unde Apophis l-a atacat pe Ra, ori al indienilor, unde Șiva l-a atacat pe Brahma.
La sumerieni, Enki s-a răzvrătit împotriva tatălui său şi a devenit conducătorul Pământului, alături de zeii decăzuți Igigi. Secera era simbolul lui Kronos, forma ei fiind cea a semilunii, unul dintre simbolurile familiei lui Enki. Kronos s-a căsătorit cu sora sa, Rhea (Ops sau Opis la romani), și împreună au avut șase copii: Poseidon, Hades, Zeus, Demetra, Hestia și Hera. Rhea, de asemenea zeiță a Pământului, a fost identificată încă din antichitate cu Gaia, mama sa. Iar la sumerieni, Enki și sora sa, Ninhursag / Ki, zeița Pământului, au avut o relație. Traducerea numelui lui Kronos a rămas în continuare o enigmă pentru cercetători. Îndepărtând terminația „os”, specifică limbii elene, este posibil ca numele „kron” să provină din semiticul „qrn” („corn”). Chiar dacă titanul nu a fost reprezentat în Grecia cu coarne, știm deja că ele reprezintă semiluna (la fel ca secera cu care și-a castrat tatăl), simbolul clanului lui Enki.
În Theogonia lui Hesiod, Kronos și-a înghițit cinci copii, imediat după ce soția sa, Rhea, i-a născut. Cel de-al șaselea, Zeus, a reușit să fie salvat și, după ce a crescut, și-a eliberat frații și surorile din stomacul tatălui lor. Deși modificată, și această poveste este copiată din Sumer, unde Enki și-a lăsat însărcinată strănepoata, pe Uttu. Zeița Ninhursag a luat sămânța lui Enki din pântecele lui Uttu și a îngropat-o în pământ, astfel răsărind opt plante, pe care Enki le-a mâncat. Înghițindu-și propria spermă, zeul a rămas însărcinat. Însă, în lipsa unui uter care să-i permită nașterea, Enki s-a îmbolnăvit. Ninhursag l-a salvat, scoțându-i copiii nenăscuți din el, pe care și i-a implantat în propriul ei pântec. Hurienii și hitiții au păstrat și ei sarcina lui Enki, pe care îl numeau Kumarbi, de asemenea într-o variantă modificată. Când l-a castrat pe Anu mușcându-l de organele genitale, sămânța tatălui său i s-a scurs pe gât, lăsându-l însărcinat cu trei copii: Teșub / Tarhun, Aranzah / Tigris și Tașmișu. La fel ca Zeus, Teșub, zeul furtunii, și-a detronat mai apoi tatăl.
![Aphrodite]()
Conform lui Hesiod, când Kronos l-a castrat pe Ouranos, testiculele lui au căzut în mare. Din spuma valurilor s-a născut Aphroditi, pe malul sudic al insulei Cipru. Numită de romani Venus („dorință sexuală” în latină) sau Venera (din care a rezultat verbul latinesc „venerari” sau „a venera” în română), ea era zeiţa frumuseţii, a dragostei şi a sexualităţii, întocmai ca Hathor la egipteni, Inanna în Sumer sau Iștar în restul Mesopotamiei. Etrușcii o reprezentau înaripată și o numeau Turan, nume ce stă la baza cuvântului pre-elenic „turannos” („conducător absolut”), devenit în greacă „tyrannos” și în latină „tyrannus”. Aphroditi era asociată cu marea, porumbeii, vrăbiile, lebedele, delfinii, merele, perlele, scoicile, trandafirii, lămâii şi caii și identificată cu luceafărul de seară sau planeta Venus, la fel ca Inanna sau Iştar.
Romanii chiar au botezat respectiva planetă cu numele ei. Istoricul Theopompus scria că Saturn / Kronos şi Venus / Aphroditi au creat toate vieţuitoarele Pământului, o părere asemănătoare cu cea a sumerienilor, care îi considerau pe Enki şi Ninhursag zeii creatori. Ca zeiță a dragostei, soră a lui Kronos, creatoare a tuturor viețuitoarelor, identificată cu planeta Venus, Aphroditi este Ninhursag / Inanna a sumerienilor, Isis a egiptenilor sau Rhea / Geea a grecilor. De fapt, chiar și numele ei îi trădează originea egipteană, Aphroditi însemnând în traducere liberă „zeitatea Africii”. Iar numele ei latin, Venus, provine din sanskritul „vanas” („frumusețe”, „dorință”), unul dintre epitetele zeiței Ușas, pe care am identificat-o deja cu Ninhursag.
Temându-se să nu fie detronat la fel ca tatăl său, Kronos și-a înghițit toți copiii pe măsură ce se nășteau, în afară de Zeus, care a reușit să scape. Când a crescut, Zeus și-a eliberat frații și, ajutați de unchii lor, ciclopii și hecatonchirii, au dus un război împotriva titanilor. Fiind învingători, Zeus și frații lui i-au închis pe titani în Tartar, închisoarea subterană, și au condus lumea de pe vârful muntelui Olimp. Numele lui Zeus provine din cel al indianului Dyaus Pitar, tatăl zeilor. Grecii l-au transformat în Dzeus Pater apoi în Zeus, iar romanii în Iuppiter sau Iovis. După apariţia creştinismului, Dzeus a devenit în latină Deus. Din Dzeus, în limba română a apărut Dzeu sau Dumnezeu (Domnul Zeu). În greaca modernă, Zeus este numit Dias, denumire care îi subliniază și mai evident proveniența din indianul Dyaus.
![Zeus]()
Etrușcii îl numeau Tinia, Tin, Tinh, Tins sau Tina. Zeus era reprezentat întotdeauna cu fulgerul în mână, ceea ce îl transformă în zeu al furtunii. Cele mai multe dovezi în această privință găsim în Iliada lui Homer. Autorul îl numește pe Zeus „fulgerătorul din nouri”, „stăpânul furtunii” (ceea ce se traduce ca Enlil în sumeriană), „fulgerătorul ceresc”, „cel care-nvolbură nourii”, „nouraticul”, „viforaticul”, „iubitorul de fulgere”, „împăratul norilor” și „cel care tună-n văzduh”. În același poem, Zeus este numit „tunătorul” de către Agamemnon și Hektor, „Domnul stăpân peste nouri” de către Diomedes, „cel care bubuie-n nouri” de către Odysseus, Aineias și Hera, „cel care tună și fulgeră-n slavă” de către cei doi Aias și „cel care tună-n văzduh” de către Hekabe. Însă în Sumer, zeul furtunii care l-a detronat pe Enki era Enlil, fratele său mai mic. Cum a devenit acest zeu din fratele lui Enki / Kronos, fiul acestuia? Răspunsul îl găsim la hitiți, unde zeul furtunii, Teșub, era și fratele lui Kumarbi, dar și fiul acestuia. În încercarea de a-și ascunde rădăcinile mesopotamiene, grecii au eliminat rolul de frate și l-au păstrat doar pe cel de fiu. Astfel, Zeus / Enlil, din fratele lui Kronos / Enki, a devenit fiul acestuia. Ca moştenitor al lui Anu şi reprezentant al său pe Terra, Enlil primea nu doar tronul, ci şi titlurile tatălui ceresc, inclusiv pe cele de „zeu al Cerului” sau de „tată al zeilor”. Iar grecii i-au atribuit aceste funcții lui Zeus. În Iliada, Homer chiar îl numea „părintele zeilor și-al omenirii” și „părintele nostru din nouri”, cel de-al doilea epitet fiind preluat de creștini pentru zeul lor și transformat în „tatăl nostru care ești în ceruri”.
![Poseidon]()
Dacă în Mesopotamia lumea era condusă de trei zei, Anu având Cerul, Enlil Pământul iar Enki apa şi lumea subterană, grecii au păstrat triada sumeriană însă l-au eliminat pe Anu / Ouranos, pentru a-i acorda mai multă importanță noului conducător, Zeus / Enlil. Pe lângă domeniul pe care îl avea deja, Pământul, acesta a primit şi domeniul lui Anu, Cerul. Grecii l-au păstrat în această treime pe Enki, numindu-l Poseidon. În cele mai vechi menționări ale sale, zeul era numit Posedaoși Posedawone, fiind rădăcina verbului latin „possidere” („a poseda”). Un alt nume vechi al său era Enesidaone, un evident cuvânt Sumerian din care provin epitetele Ennosidas (la Pindar) și Ennosigaios (la Homer). Romanii îl numeau Neptunus, nume derivat din Nethuns al etrușcilor.
Poseidon era zeul mărilor şi fratele cel mare al lui Zeus, având ca simboluri tridentul, peştele, taurul, delfinul şi calul. În Iliada, Homer îl numește pe Poseidon „al lumii cutremur” și „Zeul Cutremur”. Deşi originea numelui zeului rămâne necunoscută, cercetătorii au stabilit că Poseidon înseamnă „stăpânul Pământului” sau „soţul Pământului”. Din motive necunoscute au ignorat prima variantă, preferând-o pe cea de-a doua, sugerând că Poseidon şi zeiţa pământului, Demeter, au avut o legătură intimă, deşi nu există niciun mit care să confirme această ipoteză. După cum spunea mitologul german Walter Burkert, traducerea „soţul Pământului” e aproape imposibil de demonstrat. Deşi cercetătorii se încăpăţânează să accepte această variantă, deoarece nu există niciun mit care să ateste faptul că Poseidon ar fi fost la un moment dat conducătorul panteonului, prima traducere este cea reală. Atât Enki la sumerieni cât şi Poseidon la greci înseamnă acelaşi lucru. Tridentul şi peştele sunt simboluri ale ambelor zeităţi.
Taurul, unul dintre simbolurile lui Poseidon, reprezintă fertilitatea iar coarnele acestuia, semiluna lui Enki. Amândoi sunt zei ai apelor, ai căror fraţi mai mici au devenit regii Pământului. Pentru greci, Poseidon, împreună cu alţi zei, a încercat să-şi detroneze fratele, dar a fost prins şi pedepsit, la fel ca Enki pentru sumerieni. Tridentul și semiluna erau și simbolurile lui Șiva în India, pe care l-am identificat deja cu Enki. Ca o curiozitate, primul Thoth în Egipt era un alter-ego al lui Enki. În Hermopolis, orașul său, se afla în fruntea unui grup de 8 zeități, numit Marea Ogdoadă. Cum Thoth, Enki, Neptunus sau Poseidon semnifică aceeaşi zeitate, iar zeii erau echivalați cu corpuri cerești, Thoth înconjurat de 8 zei mai mici poate simboliza planeta Neptun cu cei 8 sateliţi naturali ai săi.
![Hades]()
După ce i-au atribuit lui Zeus Cerul şi Pământul, iar lui Poseidon i-au lăsat mările, grecii s-au văzut în faţa unei dileme: cine să primească lumea subterană? Pentru că nu-i puteau oferi lui Zeus şi această lume, deoarece avea deja Cerul şi Pământul, i-au atribuit-o tot lui Poseidon. Însă, pentru a rezulta o trinitate la fel ca în mai toate religiile antice, l-au creat pe Hades, nume ce provine din cel al nord-vest semiticului Hadad. În greaca veche era numit Ades, preluat din sumerianul Adad. Etruscii îl numeau Aita sau Eita. Astfel, Poseidon rămânea doar zeul apelor iar Hades devenea latura întunecată a acestuia, stăpânul lumii subterane.
La fel ca Osiris al egiptenilor, Hades era judecătorul morţilor. De altfel, istoricul Plutarh considera că zeul Serapis nu se deosebeşte cu nimic de Hades şi nici Isis de soția acestuia, Persephoni. Tot Plutarh scria că, pentru greci, Zeus era creatorul tuturor lucrurilor bune, iar Hades cauza răului, recunoscând aici antiteza dintre cei doi frați întâlnită în mai toate culturile. Pentru Platon, Hades însemna „fiul blândeţii”, iar pentru Plutarh „cel ascuns”, întocmai ca Amon al egiptenilor. Grecii au atribuit numele zeului și domeniului acestuia, lumea subterană. Romanii l-au numit Dis Pater, Dispater sau Pluto, ultimul însemnând „bogatul”, aluzie la bogăţiile subterane, nume preluat din cel al lui Plutus, fiul Demetrei și zeul bogăției la greci. Ca opus al zeului furtunii și conducător al lumii subterane, Hades / Pluto / Aita este nimeni altul decât Enki.
![Prometheus]()
Pe creatorul oamenilor, grecii l-au numit Prometheus („Chibzuitul”). El le-a oferit focul, scrisul, matematica, agricultura, medicina, ştiinţa şi înţelepciunea. Pentru aceste fapte, sumerienii îi acordau credit lui Enki. Prometheus era unul dintre titani, adică unul dintre primii zei care au condus planeta noastră. Deoarece Kronos era privit ca o divinitate malefică, personificare a haosului, nu putea fi considerat părintele omenirii. Prin urmare, grecii i-au creat o nouă imagine, una pozitivă, şi l-au numit Prometheus. Dar, la fel ca şi Kronos, Prometheus a fost pedepsit de către noul conducător, Zeus, fiind înlănțuit pe muntele Caucaz. A fost eliberat abia la finalul celui de-al doilea război al zeilor, Gigantomakhia. Pe creatorul oamenilor, egiptenii îl numeau Khnum, iar Kronos și Khnum sunt nume alternative ale sumerianului Enki.
![Hera]()
Consoarta lui Zeus era cea mai tânără dintre surorile lui, Hera. Zeiță a familiei, a căsniciilor, a femeilor și a nașterilor, Hera avea ca animale sacre vaca, leul și păunul. Romanii au numit-o Iuno, Iunona sau Reginași au considerat-o patroana cetății Roma și a Imperiului Roman. Pentru etrușci, ea era Uni. Proveniența numelui ei grecesc, la fel ca a celorlalte divinități, este încă necunoscută cercetătorilor. Acest lucru se datorează ignorării a ceea ce este evident, adică a faptului că Hera nu este decât forma de feminin a numelui egiptean Heru (Horus pentru greci). Hera a grecilor este Isis a egiptenilor sau Ninhursag a sumerienilor. În Egipt, ea a fost soția lui Osiris / Heru-Ur, devenind mai târziu consoarta fratelui acestuia, Seth. Fiind sora geamănă a lui Osiris / Heru-Ur, nu e de mirare că grecii i-au atribuit forma feminină a numelui lui. Același lucru îl întâlnim și în Mesopotamia: Ninhursag a fost inițial soția lui Enki, devenind ulterior a lui Enlil; pe când era consoarta lui Enki a fost numită Ninki, după fratele și soțul ei.
Grecii chiar au inclus în mitologia lor o relație dintre Hera și Poseidon / Enki. Istoricul Plutarch scria că numele grecesc al zeiței este unul alegoric și o anagramare a cuvântului „aer”, ceea ce ne duce cu gândul la mitologia sumeriană, unde Ninhursag a fost redenumită Ninlil („Doamna furtunii”) după căsătoria ei cu Enlil. În Arcadia și în Hermione (lângă Argos), Hera era numită „Fecioara”. În ritualurile secrete din Nafplio, Hera își reînnoia anual fecioria. Să nu uităm că Ninhursag / Inanna era Marea Fecioară a Mesopotamiei. Vaca, unul dintre animalele sacre ale Herei, era simbolul zeițelor Isis și Ninhursag. Prin urmare, grecii au împărțit o singură divinitate în mai multe: ca soție a lui Ouranos / Anu ea era Gaia, ca soție a lui Kronos / Enki era numită Rhea, iar ca soție a lui Zeus / Enlil a primit numele Hera.
Dacă pentru sumerieni copiii zeului suprem erau trei, Enki, Enlil și Ninhursag, iar pentru egipteni patru (au adăugat-o și pe Iștar sub forma zeiței Nephtys), grecii și-au propus să îi întreacă, dublând numărul inițial. Astfel, pe Enlil îl găsim într-o ipostază (Zeus), pe Enki în două (Poseidon și Hades), iar pe Ninhursag în trei (Demetra, Hestia și Hera). Că toate trei reprezintă aceeași zeitate se poate observa cu ochiul liber, datorită asemănărilor evidente dintre ele.
![Demeter]()
Hestia (Estiaîn greaca veche) era zeița fecioară a vetrei, a căminului, a arhitecturii și a familiei. Romanii o numeau Vesta, preotesele ei fiind celebrele fecioare vestale. La fel ca Hera, și ea este o zeiță virgină, protectoare a familiei. Demeter, numită Damaterîn greaca dorică și Ceresîn latină, era zeița recoltelor și a fertilității. Unul dintre epitetele ei era „Thesmophoros”, adică „Cea care aduce legea” sau „Cea care aduce ordinea divină”, Demeter fiind și patroana legii sacre și a ciclului vieții și morții. Ceea ce o aseamănă cu Ma’at a egiptenilor și cu Ușas a hindușilor. Damater înseamnă „Mama Pământ”, epitet care o identifică cu Geea. În Arcadia se credea că Demeter și Poseidon au avut o fiică adorată sub epitetul Despoina („Amanta”), adevăratul său nume fiind relevat doar celor inițiați în misteriile ei. Povestea seamănă cu cea a lui Enki și Ninhursag, care au avut o fiică, pe Ninsar / Iștar, zeița sexualității, numită adesea „Amanta zeilor”. În Sumer, ca zeiță a lumii subterane, Iștar a fost numită Ereșkigal. Același lucru se întâlnește și în Grecia: Demeter avea o fiică numită Persephoni, care a devenit zeița lumii subterane. Demeter, Hestia și Hera sunt, în concluzie, aspecte diferite ale sumerienei Ninhursag.
![Ares]()
Ares, numit Arisîn greaca veche, Mars sau Martis de romani și Laran de etrușci, era fiul și mâna dreaptă a lui Zeus. Mama sa era regina zeilor olimpieni, Hera. Ares era zeul războiului crud și nemilos, spre deosebire de Athina, care patrona tactica și strategia militară. Acest zeu, numit de Walter Burkert în Greek Religion „copleșitor, nesățios în luptă, distructiv și ucigaș”, era însoțit adesea în carul său zburător de sora sa, Enio („Discordia”), și de cei doi fii ai săi, Phobos („Frica”) și Deimos („Teroarea”). În Iliada, Athina îl numea „biciul orașelor, spulberul lumii”. Numele său din greaca veche, Aris, provine din anagramarea epitetului akkadian Asar, păstrat în această formă în Egipt și în Babilon, devenit Așur în Asiria, Asura în India și Ahura în Persia. Etrușcii își numeau zeii „aisar” („ais” la singular și, mai târziu, „eis”), cuvânt cu aceeași origine. Ținând cont de echivalarea lui Zeus cu Enlil, Ares, zeul războiului și mâna dreaptă a lui Zeus, este Ninurta, zeul războiului și mâna dreaptă a lui Enlil. Grecii i-au atribuit însă imaginea mesopotamianului Nergal, aspectul negativ al lui Șamaș / Marduk. Se parte că romanii au înțeles acest lucru, din acest motiv numindu-l Marte sau Martis, denumiri care provin din Martu, numele sumerian al lui Marduk.
Deși titanii Helios (Hlios în greaca veche și Helius sau Sol în latină) și Selini (numită Luna de romani) erau personificările Soarelui și Lunii, cei doi au fost înlocuiți de Apollon și Artemis, care i-au depășit în importanță. Apollon, Apellon, Apeilon sau Aploun, numit Apollo de romani, era zeul luminii, al Soarelui, al adevărului, al profețiilor, al vindecării, al muzicii și al poeziei. Cultul său a fost răspândit atât în Grecia și în coloniile grecești, cât și în întregul Imperiu Roman. Cu un apetit sexual deosebit de ridicat, se spune că Apollon a avut nu mai puţin de 69 de iubite şi 9 iubiţi, homosexualitatea fiind un fenomen absolut firesc în Grecia antică. Simbolurile sale erau arcul, lira, sabia şi tripodul sacrificial. Într-un mit, Apollon a fost exilat pe Pământ, timp în care a păstorit turmele lui Admet şi a construit zidurile Troiei alături de Poseidon. În timpurile elenistice, mai ales în al treilea secol î.e.n., Apollon a fost echivalat cu Helios, atunci ridicându-se în cinstea sa una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, Colosul din Rhodos.
![Apollon]()
Printre epitetele sale se numără „Phoebus” („Radiantul”), „Aegletes” („Lumina Soarelui”), „Phanaeus” („Aducătorul luminii”), „Lyceus” („Lumină”) sau „Lycegenes” („Cel născut dintr-un lup”). Nu încape îndoială că Apollon / Apollo este identic cu Utu / Șamaș din Mesopotamia, alter-ego-ul pozitiv al lui Marduk. La fel ca omologul său mesopotamian, Apollon era nu doar zeul Soarelui, ci și al oracolelor, al profeţiilor, al vindecării şi al medicinei. Amândoi aveau câte o soră geamănă, pe Iștar și pe Artemis. Apollon s-a luptat cu şarpele uriaş Python, mit ce amintește de cel al lui Marduk și Tiamat. Istoricii Plutarh şi Herodot îl identificau pe Apollon cu Horus al egiptenilor, adică același Marduk. Conform lui Plutarh, Horus a fost alăptat de Latona (numită Leto de greci), acest lucru identificându-l din nou cu Apollon, Leto fiind mama sa în miturile grecilor. În mod surprinzător pentru cercetători, deși Ares era fiul cel mare și mâna dreaptă a lui Zeus, moștenitorul tronului divin era considerat Apollon.
La fel ca în Mesopotamia, unde Ninurta era considerat fiul cel mare, mâna dreaptă și moștenitorul lui Enlil, însă tronul Terrei i-a revenit lui Marduk. Din fericire, mitologia egipteană face lumină în acest caz, relevându-ne că Horus / Marduk / Apollon s-a luptat cu unchiul și tatăl său adoptiv, Seth / Enlil, după victorie obținând tronul Pământului. Până și numele său îi trădează identitatea. Oficial, etimologia numelui său rămâne necunoscută, cercetătorii considerând că ar putea deriva din verbul „apollymi” („a distruge”). În Mesopotamia, aspectul distrugător al lui Marduk era Nergal, zeul Soarelui distrugător de la amiază, al bolilor şi al lumii subterane. Pe Nergal, hurienii îl numeau Aplu, etrușcii Apulu iar hitiții Apaliunas, considerându-l zeitatea ciumei. Este evident că Apollo / Apollon nu poate proveni decât din Aplu / Apulu, ceea ce îl identifică din nou cu Marduk. O altă legătură mai subtilă dintre cei doi este prezența numărului 7 în miturile lor. Unul dintre epitetele akkadiene ale lui Nergal era „Sibitti”, adică „Șapte”, în timp ce miturile grecilor susțin că Apollon s-a născut pe insula Delos în a şaptea zi a lunii Thargelion. Cum Pământul este a şaptea planetă din sistemul nostru solar, numărând din exterior către Soare, iar Marduk / Apollon a devenit ultimul conducător al Pământului, este firească introducerea acestui număr în miturile sale.
![Artemis]()
Sora lui Apollon și fiica lui Zeus era Artemis, numită inițial Atemito sau Atimite. În Lydia era venerată sub denumirea Artimus. Romanii o numeau Diana, nume provenit din „dhyana” al indienilor, acea stare meditativă ce duce la o conștientizare profundă a sinelui în hinduism, budism și jainism. Pentru etrușci, ea era Aritimi sau Artumes. În mitologia greacă, a înlocuit-o pe Selene ca zeiță a Lunii fiind, de asemenea, și zeița vânătorii, a animalelor sălbatice, a sălbăticiei, a nașterii și a virginității. Era reprezentată adeseori purtând un arc și săgeți. Ca soră a lui Apollon / Marduk, ea este Ninsar / Iștar. A preluat fecioria de la mama sa, din cauza confuziei la nivel mondial dintre ele. Dacă mesopotamienii considerau că a avut o relație cu tatăl ei, pe care egiptenii îl identificau cu constelația Orion, unul dintre iubiții ei în mitologia greacă era uriașul Orion. Artemis este venerată și astăzi în wiccanismul dianic, o religie neopăgână bazată pe magie.
![Persephoni]()
Fiica zeiței Demeter era Persephoni sau Kore / Core („Fecioara”), soția lui Hades, regina lumii de dedesubt și zeița agriculturii. Alte variante ale numelui său erau Periphona, Persephonia, Persephatta, Persephassași Phersephassa. În dialogul Kratylos, Platon o numea Pherepapha„pentru că este înțeleaptă și atinge tot ce se află în mișcare”. Existența unui număr mare de variante sugerează că pronunția numelui ei era dificilă pentru greci, ceea ce demonstrează că și această zeiță a fost importată în cultura greacă. Romanii o cunoșteau sub numele Proserpina sau Proserpineși o echivalau cu una dintre zeitățile lor autohtone, Libera. Pentru etrușci, ea era Phersipnai, Phersipnei sau Proserpnai. Homer o descria ca fiind o formidabilă și maiestuoasă regină a lumii subterane, ce aplică efectele blestemelor asupra sufletelor decedaților.
Deși era considerată fiica lui Zeus, în Arcadia, unde era numită Despoina („Amanta”), tatăl ei era Poseidon. Persephoni este copia fidelă a sumerienei Ereșkigal, nimeni alta decât Iștar. Până și răpirea este prezentă în miturile amândurora, ambele fiind duse cu forța în lumea subterană și violate. La greci era soția lui Hades / Enki, iar în Mesopotamia a devenit la un moment dat consoarta tatălui ei, căruia i-a născut o fiică. Prezintă multe asemănări și cu Kali și Nirrti ale indienilor, aceeași entitate numită Iștar de akkadieni. Grecii i-au schimbat puțin povestea, atribuindu-i o parte din cea a tatălui ei. În mitologia elenă, ea a fost nevoită să petreacă jumătate de an în lumea subterană și jumătate cu zeii de deasupra. În Sumer, după ce a fost salvat parțial de Inanna din lumea subpământeană, Dumuzi a trebuit să-și petreacă jumătate de an pe Pământ și jumătate în lumea cealaltă. Iar în Egipt, unul dintre epitetele lui Osiris era „cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”.
![Hermes]()
Tot în Grecia îl întâlnim pe Hermes (sau Ermisîn greaca veche), mesagerul zeilor, zeul călătorilor, al hoţilor, al păstorilor, al literaturii şi al invenţiilor. În greaca miceniană, numele său era Emaa sau Emaha. În miturile originale, Hermes (Mercurius pentru romani și Turms pentru etrușci) era zeul fertilităţii şi inventatorul focului, asemenea sumerianului Enki. Unul dintre simbolurile lui Hermes era caduceul, toiagul cu doi şerpi încolăciţi în jurul lui şi o pereche de aripi în vârf, simbolul lui Ningișzidda / Enki în Sumer. Numele său este format din „her”, care pare a proveni din cel al zeiței Hera, și „mes”, adică „mijloc” în greacă.
El era cel care făcea legătura între zei şi oameni, mijlocitorul sau mediatorul, aşa că a doua parte a numelui semnifică rolul său. Hermes s-ar putea traduce ca „Mediatorul zeiţei Hera” însă, ținând cont că Hera e forma de feminin a numelui egiptean Heru (Horus pentru greci), o interpretare mai corectă ar fi „Mediatorul Horus (cel Bătrân)”. Această variantă îl identifică cu Enki, ceea ce rezultă și din ipostaza sa de zeu al fertilității, inventator al focului și purtător al caduceului. Grecii l-au identificat pe Hermes cu egipteanul Thoth, adică același Enki, în Alexandria elenistică luând naștere Hermes Trismegistos din combinarea celor doi. Dacă în Egipt existau două divinități cu numele Thoth sau Hermes Trismegistos, același lucru s-a întâmplat și în Grecia.
Primul Hermes, zeul fertilității, reprezentat ca un păstor matur, cu barbă, este fără îndoială Enki. Al doilea, ilustrat ca un tânăr (pentru a se sublinia faptul că nu era unul dintre zeii cei vechi), mesager al zeilor și călăuză a spiritelor în lumea subterană, este al doilea Thoth, fiul, ministrul, moștenitorul și scribul lui Marduk, numit Nabu de babilonieni și Mitra de hinduși. Despre cele două zeități numite la fel au amintit mulți autori antici, printre care și preotul egiptean Manethon, care susținea că al doilea Hermes a restaurat înțelepciunea primului Hermes. Grecii și romanii i-au atribuit celui de-al doilea Hermes planeta Mercur, la fel ca babilonienii lui Nabu. Numele mamei lui Hermes, pleiada Maia, provine din cuvântul indian „maya”, care înseamnă „iluzie” și „magie”, fiind în același timp un concept „care există, dar se modifică în mod constant, fiind astfel ireal din punct de vedere spiritual” sau „puterea ori principiul care ascunde adevăratul caracter al realității spirituale”. În India, Maya este numele mamei lui Buddha, al regelui lumii subterane și al uneia dintre manifestările zeiței hinduse Lakșmi.
![Dionysos]()
Dionisos pentru greci, Bacchus pentru romani și Fufluns sau Puphluns pentru etrușci era zeul viţei-de-vie, al nebuniei ritualice şi al extazului. În cea mai veche menționare a sa, de prin secolele XII-XIII î.e.n., era numit Diwonuso. Mai târziu a fost denumit Dionusosîn Beotia, Deonusosși Deunusosîn Ionia, Dienusosîn Thesalia și Dinnusosîn Aeolia. Numele său a fost tradus ca „zeul copacilor”, indicându-i funcţia de divinitate a naturii, sau prin „zeul din Nysa”, locul naşterii sale în mitologia greacă. Era mereu înconjurat de satiri, fiinţe care au dat imaginea demonilor în creştinism.
Considerat eliberatorul oamenilor din jugul zeilor (la fel ca Prometheus) prin vin, muzică şi dans, Dionisos era reprezentat într-un car tras de lei sau de tigri, ţinând în mână tirsul, un baston asemănător caduceului lui Hermes. A fost ucis în războiul cu giganţii, apoi înviat, întocmai ca Osiris al egiptenilor sau ca Dumuzi / Tammuz al mesopotamienilor. Printre epitetele sale se numără „Adoneus” („Conducătorul”), „Aesymnetes” („Domnul”), „Eleutherios” („Eliberatorul”), „Enorches” („Cu testicule”), „Erikryptos” („Complet ascuns”), „Pseudanor” („Omul fals”). Epitetul „Adoneus” este unul cel puţin bizar, ţinând cont că Dionysos nu a fost conducător în niciunul dintre miturile cunoscute astăzi. În schimb, seamănă foarte bine cu Adonai, unul dintre epitetele dumnezeului biblic, care provine din egipteanul Aton, şi cu Adonis, un alt personaj din mitologia greacă. „Enorches” face referire la funcţia sa de zeu al fertilităţii, lucru subliniat şi prin orgiile la care se spune că lua parte foarte des.
Apetitul său sexual foarte ridicat îl identifică cu egipteanul Min, care în Textele Sarcofagelor era numit „vânătorul de femei”. „Erikryptos” înseamnă acelaşi lucru ca şi Amon la egipteni. Herodot spunea că „Osiris în limba elenă înseamnăDionisos”. Hellanicos din Lesbos scria că preoţii egipteni îl numesc Osiris pe Dionisos. Diodor din Sicilia susţinea că lui Osiris i se mai spune Dionisos sau Hades. Pentru Heraclit din Efes, Hades şi Dionisos devin acelaşi zeu când sunt cuprinşi de furie sau când sunt în delir. Mnaseas afirma că Dionisos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Epaphos (Apis pentru egipteni), fiul lui Zeus şi a lui Io. Un alt cronicar, Anticlide, nota că Isis era soţia lui Dionisos. Atât Plutarh cât şi Diodor din Sicilia relatau că iedera, pe care grecii i-au dedicat-o lui Dionisos, era numită de egipteni „chenosiris”, adică „iarba lui Osiris”, pentru ei Dionisos, Hades sau Osiris reprezentând aceeaşi divinitate. Într-adevăr, acest zeu al fertilităţii, care a fost ucis şi înviat, purtător al caduceului, este Enki al sumerienilor.
![Adonis]()
Cultul lui Adonis („Domnul”) a apărut în insula Lesbos în jurul anului 600 î.e.n., fiind adresat exclusiv femeilor. Adonis era un zeu al vegetaţiei, de o frumuseţe nemaintâlnită (asemeni sumerianului Dumuzi sau akkadianului Tammuz). Deoarece îl doreau şi Persephoni, şi Aphroditi, a fost nevoit să petreacă o treime din an alături de prima şi două treimi lângă a doua, un mit foarte asemănător cu cel al Persephonei, al lui Dumuzi / Tammuz și al lui Osiris. Într-un final, Adonis a fost ucis, dându-şi duhul în braţele Aphroditei. Numele său este aproape identic cu Adonai al evreilor şi cu Adoneus, unul dintre epitetele lui Dionisos. Ca zeu al vegetației și iubit al Afroditei, mort și înviat, el este Enki, Dumuzi sau Osiris. De altfel, se presupune că s-ar fi născut în Byblos, oraş foarte important pentru cultele lui Osiris şi Dumuzi.
![Hephaestus]()
O altă reprezentare a lui Enki ca fiu al lui Zeus este Hephaistos, numit Vulcanus sau Volcanus de romani și Sethlans de etrușci. În greaca veche era denumit Hphaistos. Cele mai vechi inscripții îl numesc Apaitijo, Haphaistiosși Haphaistion. Fiu al zeilor supremi Zeus și Hera, el era zeul tehnologiei, meşteşugurilor, sculptorilor, artizanilor, metalurgiei, focului şi vulcanilor. Exilat de Zeus de pe muntele Olimp, a fost nevoit să trăiască pe Pământ, în insula Lemnos.
El era făurarul zeilor, la fel ca Gibil / Enki la sumerieni sau Ptah la egipteni. Datorită titlului „conducătorul suprem al meşteşugului”, Herodot chiar l-a echivalat pe Hephaestus cu Ptah. Deşi urât şi şchiop, Hephaistos era căsătorit cu zeiţa frumuseţii, Aphroditi. Cum ea era cunoscută ca Isis în Egipt, Ninhursag în Sumer sau Iştar în Babilon, întâlnim o nouă conexiune cu Enki, identitatea reală a lui Hephaistos fiind cât se poate de clară.
Athina, numită și Athinaia, Athinaii, Athana sau Athini, supranumită adesea Pallas, era zeița virgină a înțelepciunii, a curajului, a inspirației, a civilizației, a justiției, a strategiei, a matematicii, a artelor și a meșteșugurilor. Din secolul al doilea î.e.n. a fost echivalată cu Minerva a romanilor, copia zeiței Menrva a etrușcilor care, la rândul ei, provine din Menerwa, numele latin al zeiței Lunii la vechii italici, Meneswa.
![Athena]()
Printre epitetele ei grecești se numără „Parthenos” („Fecioara”) și „Promachos” („Prima luptătoare”). Avea ca simboluri bufnița și ramura de măslin. Se spunea că nu a fost născută natural, ci a țâșnit din capul lui Zeus. „Când zeul și-a pus în cap să facă lumea printr-un cuvânt, primul lui gând a fost Athina”, scria Sfântul Iustin în secolul al doilea, această poveste fiind foarte asemănătoare cu cea din Memphisul egiptean, unde Ptah a creat lumea din capul său, gândind-o. În altă variantă, Zeus a lăsat-o însărcinată pe oceanida Metis apoi a înghițit-o, Athina fiind nevoită să iasă din capul tatălui ei atunci când a sosit momentul să se nască. Istoricul fenician Sankhouniathon o considera fiica lui Kronos și sora lui Zeus. Pallas și Triton joacă și ei rolul de tată al Athinei în miturile vechi. Nașterea ei supranaturală, diferită de a celorlalte divinități, îi indică unicitatea.
Grecii au identificat-o cu Neith a egiptenilor, adică zeița-mamă primordială numită Namma de sumerieni, Tiamat de babilonieni și Aditi / Șakti de hinduși. Până și virginitatea Athinei o identifică cu Neith, care era numită „Zeița-mamă fecioară” deoarece a dat naștere lumii și zeilor fără ajutor masculin. Prin atributele ei se aseamănă și cu Ma’at a egiptenilor, principiul adevărului, echilibrului, ordinii, legii, moralității și dreptății, aceeași Neith / Namma / Tiamat / Aditi / Șakti. Deși grecii nu au specificat acest lucru în miturile lor, inițiații știau că Athina / Minerva era zeița creatoare a lumii. Astfel înțelegem importanța care i-a fost acordată din cele mai vechi timpuri până astăzi. De exemplu, în Roma făcea parte din triada capitolină, alături de Iuppiter și Iunona. Și la etrușci se găsea într-o treime divină, alături de cei doi zei conducători ai panteonului. Al treilea grad al grupării masonice Illuminati se numește „Minerval” sau „Fratele Minervei”. Inițierea în ritualurile Ordo Templis Orientis, organizația lui Aleister Crowley, poartă același nume. Cea mai veche lojă masonică din orașul britanic Kingston Upon Hull se numește „Loja Minerva”. Institutul Pregătitor al Forțelor Armate din India poartă tot numele Minerva. Imaginea ei apare pe Medalia de Onoare a Statelor Unite, cea mai înaltă distincție militară americană, pe Sigiliul Californiei, pe sigla Union College din New York și pe cea a Societății Max Planck din Germania. I-au fost ridicate statui în întreaga lume, inclusiv în timpuri moderne, iar la începutul secolului al XX-lea, președintele Guatemalei, Manuel Jose Estrada Cabrera, chiar a încercat să reînvie cultul Minervei în țara sa.
Ekati sau Hekate era zeița vrăjitoriei, a răscrucilor, a Lunii și a necromanției. În Oracolele Caldeene era privită ca o conducătoare a Pământului, mărilor și Cerului, ca salvatoare, mamă a îngerilor și suflet cosmic al lumii. Era una dintre principalele zeități protectoare ale orașului Athena, aducătoare de prosperitate și de binecuvântări întregii familii. Romanii o numeau Trivia, considerând-o și divinitate a lumii subterane.
![Hekate]()
Era reprezentată uneori ca o zeitate triplă, ce ținea în mâini o torță, o cheie, șerpi, pumnale și numeroase alte obiecte. Deși în unele tradiții este mama monstrului Skilla, era considerată tot o zeiță fecioară. În scrierile ezoterice grecești, inspirate din cele egiptene, este descrisă cu trei capete: unul de câine, unul de șarpe și unul de cal. Pentru antici era mediatoarea dintre cele două tabere de zeități, olimpienii și titanii, dar și dintre muritori și divinități. În Tracia și în Grecia erau sacrificați câini în cinstea ei. În Theogonia, Hesiod scria că „Zeus, fiul lui Kronos, o cinstea mai mult decât pe toți ceilalți. El i-a dat daruri splendide, pentru a avea o parte din pământ și din marea neroditoare. Ea era cinstită de asemenea în cerul înstelat și onorată excesiv de zeii nemuritori. Până în ziua de astăzi, orice om de pe pământ care oferă sacrificii bogate și rugăciuni conform obiceiurile, o cheamă pe Hekate (…) Fiul lui Kronos nu i-a greșit și nici nu a luat ceva din ce era partea ei printre foștii titani; dar ea deține, cum împărțirea a fost făcută de la început, privilegii atât pe Pământ, cât și în Cer și în mare”. Această onoare acordată de Zeus se pare că se datorează faptului că ea a fost singura titanidă care l-a ajutat în războiul împotriva titanilor.
Printre epitetele ei se numără „Kleidouchos” („Deținătoarea cheilor”), „Phosphoros” („Aducătoarea luminii”), „Propylaia” („Din fața porții”), „Soteira” („Salvatoarea”) și „Trimorphe” („Cu formă triplă”). Bineînțeles că și etimologia numelui ei este necunoscută cercetătorilor care încă mai au curajul să se considere specialiști. Ei bănuiesc că Hekate a fost importată din Anatolia, fără să reușească să vadă că zeița nu este decât versiunea feminină a zeului Heka, personificarea magiei la egipteni. Erau reprezentați asemănător, el sugrumând doi șerpi uriași iar ea ținând în mâini două torțe. Cum „heka” este cuvântul egiptean care desemnează magia, dar tradus literal înseamnă „activarea Ka-ului”, adică esența vieții pentru vechii egipteni, zeitățile Hekate și Heka o reprezintă tot pe zeița primordială, creatoarea Universului, Neith / Namma / Tiamat / Aditi / Șakti / Athina / Minerva. În Textele Sarcofagelor chiar se spune că Heka exista „înainte ca dualitatea să ia ființă”. Astfel înțelegem de ce „era cinstită de asemenea în cerul înstelat și onorată excesiv de zeii nemuritori”, după cum nota Hesiod. Și egiptenii, și grecii, o respectau mai mult decât pe celelalte zeități, cerându-i protecția împotriva zeităților supărate, a spiritelor malefice și a bolilor. Hekate este venerată și astăzi în neopăgânism, în wiccanism și în alte diverse practici oculte.
![Nix]()
Tot ea pare a fi și Nix (sau Nox pentru romani), personificarea nopții. Prezentă la momentul creației lumii, Nix era un personaj cu o excepțională putere și frumusețe, fiind temută până și de Zeus. În Theogonia, Hesiod susținea că Nix s-a născut din Khaos, haosul primordial, alături de Erevos / Erebus (întunericul). Cei doi au dat naștere primelor zeități, la fel ca Tiamat în Babilon, Namma în Sumer ori Neith în Egipt, cum ar fi Aithir (strălucirea) și Hmera (ziua). Apoi, Nix a născut singură alte entități, printre care gemenii Ypnos (somnul) și Thanatos (moartea), pe care Hesiod îi numea „divinități întunecate, nicicând luminate de razele fierbinți ale Soarelui”. Thanatos, numit de romani Mors sau Letumi, este aproape identic cu Namtar, fiul și vizirul zeiței Ereșkigal în Mesopotamia, dar și cu cel de-al doilea Anubis al egiptenilor. În tragedia ateniană Alkistis, scrisă de Euripidis în 438 î.e.n., Thanatos este descris purtând haine negre și o sabie. Adesea era reprezentat cu aripi, cu o sabie la brâu și cu o torță întoarsă în mâni, reprezentând stingerea vieții. Când frica de moarte a început să se diminueze, raiul din viața de apoi devenind tot mai atractiv, Thanatos a fost imaginat ca un adolescent de o frumusețe răpitoare, ce înlesnea trecerea liniștită în lumea de dincolo.
![Thanatos]()
Uneori era portretizat ca un copil somnoros în brațele mamei sale, Nix, sau ca un tânăr ce ținea un fluture (cuvântul grecesc „psikhi” înseamnă și „fluture”, și „suflet”, și „viață”). În multe sarcofage romane apare ca un băiat înaripat, aidoma lui Eros („Dorință”), numit de romani Cupido sau Amor („Iubire”). „Eros cu picioarele încrucișate și cu o torță întoarsă a devenit cel mai frecvent dintre toate simbolurile morții”, observa istoricul și arheologul britanic Arthur Bernard Cook. Dacă de obicei Eros era considerat fiul Aphroditei și al lui Ares, în cele mai vechi surse grecești era unul dintre zeii primordiali, născut din Khaos. În misteriile orfice și eleusine, Eros era fiul lui Nix, întocmai ca Thanatos.
![Cupidon]()
Pe lângă înfățișarea identică, ambii aveau câte un frate geamăn și purtau câte o torță, iar aceste asemănări duc la concluzia că nu avem decât două aspecte diferite ale aceleiași divinități. Cu toate astea, anticii au observat că este vorba despre mai multe zeități cu același nume. Politicianul și filosoful roman Marcus Tullius Cicero credea că au existat trei zei cu numele Cupido și trei zeițe numite Venus: primul Cupido era fiul lui Mercurius și al Dianei, al doilea al lui Mercurius și al celei de-a doua Venus, iar al treilea al lui Mars și al celei de-a treia Venus. Dacă Cicero avea dreptate, unul dintre acești Eros / Cupido este Thanatos, Namtar și cel de-al doilea Anubis (despre care se credea în perioada greco-romană că prin filtrele sale de dragoste contribuia la viitorul omenirii).
![End]()
Pe lângă aceste principale zeități, pentru greci existau multe altele, mai puțin importante, semizei și tot felul de creaturi fantastice. Remarcăm importanța deosebită acordată numărului 12, numărul principalilor titani dar, al marilor zei olimpieni și al muncilor semizeului Herakles. Mitologia grecilor nu doar ne-a confirmat identitatea zeilor întâlniți în toate culturile, ci ne-a și oferit detalii suplimentare despre luptele dintre ei. Dacă din miturile Mesopotamiei abia ieșea la iveală un conflict între cele două tabere de divinități, relatat de egipteni și de indieni, din legendele grecilor aflăm că au avut loc două mari războaie ale zeilor, numite de eleni Titanomakhia și Gigantomakhia. Pentru a afla detalii suplimentare despre aceste divinități, cât și povestea lor, trebuie „scormonit” în continuare trecutul. Iar următorul loc pentru „săpături” este cel de origine al grecilor, Canaanul.
--------------------------------------------------------------------------------
--------------------------------------------------------------------------------------------
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Bastet (numită și Bast, Baast, Baset sau Ubasti), zeița-pisică a egiptenilor, era protectoarea Egiptului Inferior. Prin al treilea mileniu î.e.n. era reprezentată ca leoaică sau ca femeie cu cap de leoaică. În primul mileniu î.e.n., când pisicile au devenit animale de companie în Egipt, Bastet a început să fie imaginată ca o pisică sau ca o femeie cu cap de pisică. 
Dacă în Mesopotamia Ninhursag era adesea confundată cu fiica ei, ambele zeițe numindu-se adeseori Inanna / Iștar, același lucru s-a întâmplat și în Egipt cu Isis și Hathor. Zeiţă a iubirii, muzicii, bucuriei şi războiului, Hathor era mama lui Horus în mitul original, fiind înlocuită apoi cu Isis. De asemenea, ambele erau reprezentate cu capete de vacă. Prima Hathor, fiica și amanta lui Ra și mama lui Horus, era sumeriana Ninhursag ori egipteana Isis. A doua Hathor, soția lui Horus, o războinică feroce ce era cât pe ce să distrugă omenirea, este Ninsar / Iștar, sora și soția lui Marduk în Mesopotamia. Pentru a elimina confuzia dintre ele, în miturile în care apăreau împreună, cele două zeițe au fost numite ori Isis și Nephtys, ori Bastet și Hathor. Din nou întâlnim o confirmare a miturilor sumeriene: dacă Enlil s-a culcat cu Iștar / Ereșkigal, astfel născându-se Namtar, zeul morții, în mitul lui Seth și Nepthys ea era soția lui. Și aici zeița a dat naștere zeului morții, numit de greci Anubis. Unii cronicari, precum Plutarh, l-au considerat însă pe Anubis fiul lui Osiris, care și-a confundat soția, pe Isis, cu Nephtys.
Inpu, numit Anubis de către greci, era unul dintre cei mai îndrăgiți zei ai egiptenilor. Conform unei tradiții, Anubis era fiul lui Ra și Nephtys. La Atfih, părinții săi erau Mnevis și Hesat. Pentru Plutarh, Osiris și Nephtys erau părinții zeului-șacal, iar în Textele Sarcofagelor, mama zeului era Hesat ori Bastet. Cu formă de șacal sau doar cu cap de șacal și corp de om, Anubis avea ca epitete „Khenty-Imentiu” („Primul dintre cei din asfințit”), „Tepy-dju-ef” („Cel care se află pe muntele său”) sau „Neb-ta-djeser” („Domn al pământului sacru”). În perioada greco-romană se credea că Anubis aduce lumină rasei umane și contribuie la viitorul ei fabricând filtre de dragoste eficiente. 
Zeiţa sumeriană Qeteș a fost adoptată de egipteni din religia canaaniană. Alte nume ale ei erau Quadșu, Qudșu, Qodeș, Qadeș, Qadașu, Qadeșa, Qedeșet, Kedeșşi Kodeș, toate provenind din rădăcina semitică Q-D-Ș, ce înseamnă „Sfânta”. Qeteș este numită „amanta zeilor” (la fel ca Inana / Iştar), „stăpâna stelelor din cer”, „mare magiciană, amanta stelelor” („mare magiciană” era titlul lui Isis), „iubita lui Ptah” (titlul lui Sekhmet), „Ochiul lui Ra, cea fără egal” (la fel ca Hathor şi Sekhmet). 
Pentru egiptenii antici, cel puțin după părerea egiptologilor, Soarele avea trei nume: Atum (sau Atem) la răsărit, Ra la amiază și Khepri (ori Khepra) la asfințit. Deși aceasta este părerea convențională a egiptologilor, e posibil să nu fie vorba despre o zeitate cu trei nume, ci de trei divinități-soare (conducători). Pentru popoarele din Mesopotamia, Consiliul Zeilor era prezidat de Anu. La dreapta lui stătea așezat fiul său mai mic, Enlil, iar la stânga se afla Enki. Dreapta și stânga nu erau doar locurile ocupate de acele zeități, ci și modul inițiaților de a descrie binele și răul. Soarele în poziție centrală, Ra, este Anu în Consiliul Zeilor. Atum de la răsărit este zeul din dreapta sa, Enlil, iar Khepri de la apus cel din stânga, Enki. Aton / Aten, zeul faraonului Akhenaton, provine din Atem / Atum. Primul templu al lui Aton a fost construit la Zarw, acolo unde principala zeitate era Seth, iar Atum și Seth sunt două dintre numele sumerianului Enlil. Când Akhenaton a impus cu forța cultul lui Aton, interzicând venerarea celorlalte zeități egiptene, inamicul public numărul 1 a devenit Amon / Enki. Astfel, putem concluziona că lupta dintre faraon și preoțimea de la Theba nu era doar una pentru putere, ci și o continuare a luptei dintre cei doi zei frați, prin adepţii lor.
Zeița creatoare în Sais, unul dintre cele mai vechi orașe egiptene, era Neith, Nit, Net sau Neit, ce avea epitetul de „Stăpână a Cerului, Conducătoare a săgeților”. Era asociată cu Cerul nevăzut și infinit, spre deosebire de Nut, care îl reprezenta pe cel vizibil. Din epoca predinastică până în Dinastia a VI-a era numită „Deschizătoarea de drumuri”. 
Pe Neith o întâlnim și sub aspectul lui Ma’at, principiul adevărului, echilibrului, ordinii, legii, moralității și dreptății. Cea mai veche menționare a ei, în Textele Piramidelor, o consideră o normă ce trebuie respectată de societate și de natură. Ca zeiță, ea era cea care a stabilit ordinea Universului la momentul creației, mersul stelelor, anotimpurile, destinele zeilor și muritorilor, dar și cea care avea grijă ca lumea să nu se întoarcă în haosul din care s-a născut. Era reprezentată ca o femeie tânără, ce ținea sceptrul regal într-o mână și ankh-ul în cealaltă, cu aripi pe fiecare mână și o pană pe cap. În împărăția lui Osiris, la judecata morților, pana ei era măsura care determina greutatea sufletelor. Mai târziu, când tuturor zeițelor le-a fost atribuită câte o pereche masculină, Thoth a fost considerat soțul ei iar Ra tatăl. Această ipostază o echivalează cu Ninhursag, deși originala Ma’at era zeița primordială Neith / Namma / Tiamat.
Un alt aspect al ei, mai puțin cunoscut, pare a fi Heka, personificarea magiei. Era reprezentată ca un bărbat ce sugruma doi șerpi uriași încolăciți, considerat fiul lui Atum sau al lui Khnum. Heka este cuvântul egiptean care desemnează magia, însă tradus literal înseamnă „activarea Ka-ului”, care era esența vieții pentru vechii egipteni. În Textele Sarcofagelor se spune că Heka exista „înainte ca dualitatea să ia ființă”, ceea ce înseamnă că nu poate fi vorba decât despre ființa primordială, creatoarea vieții, adică Neith. Iar acei doi șerpi încolăciți pe care îi sugruma reprezintă dualitatea despre care vorbeau Textele Sarcofagelor. Magia, adică Heka, era parte importantă din viețile egiptenilor antici, pentru care religia se împletea întotdeauna cu viața de zi cu zi. 
Din păcate, nici din vechile religii egiptene nu ne-a rămas mare lucru, iar ceea ce s-a păstrat a fost interpretat de egiptologi de cele mai multe ori eronat. Avea dreptate scriitorul latin Lucius Apuleius când spunea: „O, Egipt! Egipt! Din știința ta nu vor rămâne decât legende, care vor părea incredibile generațiilor de mai târziu”. 
